Un articol de Elisabeth Bloechl
„Numai o viață de rugăciune și meditație va face ca un vas să fie pregătit pentru a fi folosit de Stăpân” (George Muller). „Rugăciunea este semnul distinctiv al slujitorilor puternici ai Domnului. Toți aceștia, în ciuda diferențelor considerabile, ne oferă această trăsătură comună: Ei sunt oameni care se roagă mult și care se roagă cu fervoare” (Adolphe Monod). Pentru unii dintre noi, fraze ca acestea sunt încurajatoare și inspiratoare. Mulți dintre noi le consideră, de asemenea, descurajante și demoralizatoare. Înțelegem importanța rugăciunii și îi admirăm pe cei care se dedică acesteia. Cu toate acestea, ne simțim incompetenți, prost echipați și chiar incapabili să ne rugăm. Ne întrebăm cum să începem și, odată ce am început, cum să continuăm.
Fie că ne place să ne rugăm, fie că suntem speriați de acest gând, este important să ne rugăm și să ne rugăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu ne poruncește să ne rugăm (1 Tes. 5:17, Rom. 12:12b, Col. 4:2a). El promite că va folosi rugăciunile noastre pentru a ne sfinți și pentru a împlini voința Sa prestabilită (WSC #88, Iacov 5:13-16, 1 Ioan 5:4-15). El oferă, de asemenea, avertismente sobre împotriva rugăciunii cu inima falsă (Isaia 1:11-15, Luca 18:9-14). În mod clar, este necesar să ne rugăm și să ne rugăm în modul prescris de Dumnezeu.
Multe cărți, bloguri și articole au fost scrise despre cum să ne rugăm. Unele încurajează rugăciunea în formă liberă, altele oferă scenarii specifice. Unii susțin că rugăciunile sunt valabile doar dacă sunt infuzate de o credință de nezdruncinat că vom obține lucrul cerut. Alții susțin că rugăciunea în grup este cea mai autentică formă. Pleiada de resurse și opinii ne lasă adesea mai confuzi și mai descurajați decât înainte. În loc să încerc să recomand o carte despre cum să ne rugăm, propun să ofer trei principii de rugăciune bazate pe Scriptură. Folosind aceste principii, împreună cu informații de la înaintașii noștri spirituali, ne putem ruga cu mai multă încredere și bucurie.
Principiul #1: Ne rugăm cu o recunoaștere a nevoii noastre
Atunci când ne rugăm, este important să începem din locul potrivit. Într-o bine-cunoscută pildă despre rugăciune, Iisus descrie atât punctele de plecare corecte, cât și cele greșite. Iisus descrie cum se roagă un fariseu povestindu-i lui Dumnezeu faptele sale bune și mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru superioritatea sa față de ceilalți oameni. Între timp, un vameș, conștient în mod emoționant de starea sa păcătoasă, își bate pieptul implorându-L pe Dumnezeu să fie milostiv cu el. Iisus concluzionează că vameșul, nu fariseul, este cel îndreptățit (Luca 18:9-14). Ce a diferențiat rugăciunile acestor doi oameni? Vameșul și-a recunoscut propria nevoie, în timp ce fariseul era orb față de nevoia sa.
O condiție prealabilă a rugăciunii este recunoașterea propriei noastre nevoi de iertare. Atunci când ne pocăim și suntem mântuiți, Dumnezeu ne dă o inimă nouă. Din această inimă regenerată izvorăște un sentiment profund al propriei noastre păcătoșenii în fața unui Dumnezeu sfânt, care ne împinge la o pocăință consecventă, temeinică și sinceră atât pentru păcatele trecute, cât și pentru cele prezente (vezi Ps. 51:1-7, Ps. 6, 32, 38). După cum scrie Calvin, „cererea de iertare, cu mărturisirea umilă și sinceră a vinovăției, formează atât pregătirea, cât și începutul unei rugăciuni corecte.”[i] Când intrăm în rugăciune cu o astfel de mentalitate de pocăință și mărturisire, venim cu o înțelegere corectă despre noi și despre Dumnezeu. „Cel care vine în prezența lui Dumnezeu pentru a se ruga trebuie să se despoaie de orice gânduri de slavă deșartă, să lase deoparte orice idee de valoare; pe scurt, să se lepede de orice încredere în sine, dându-I cu umilință lui Dumnezeu toată slava, ca nu cumva, arogându-și ceva, oricât de puțin, orice mândrie să îl facă să își întoarcă fața.”[ii] Biblia ne învață că nu avem nimic pe care Dumnezeu nu ni-l dă.
A veni la rugăciune cu o inimă căită ne învață să ne dăm seama de dependența noastră totală de Dumnezeu nu numai pentru iertare, ci și pentru toate nevoile noastre zilnice. Fără această înțelegere, este probabil să nu ne rugăm deloc – cei care nu cred că au nevoie, nu cer. Calvin scrie, de asemenea: „în a cere, trebuie să ne simțim întotdeauna cu adevărat nevoile și, considerând cu seriozitate că avem nevoie de toate lucrurile pe care le cerem, să însoțim rugăciunea de o dorință sinceră, ba chiar arzătoare, de a le obține.”[iii] Trebuie să ne simțim nevoia. Văduva insistentă din pilda lui Iisus își cunoștea nevoia și știa că judecătorul local, deși era rău, era singurul capabil să-i satisfacă nevoia. Așa că ea și-a adus cu încredere și consecvență nevoile înaintea lui (Luca 18:1-8). O condiție prealabilă pentru o rugăciune adecvată este un sentiment profund al nevoii noastre, care ne împinge să strigăm către Dumnezeu pentru milă, ajutor și nevoi. Cu toate acestea, este puțin probabil să facem ceva din toate acestea dacă nu avem mai întâi o înțelegere corectă a Celui către care strigăm.
Principiul #2: Ne rugăm concentrându-ne pe caracterul lui Dumnezeu
Un copil care nu-și cunoaște tatăl este puțin probabil să vorbească cu el sau să ceară multe de la el. Nu cere pentru că nu știe dacă tatăl său îi va da ceea ce îi cere (sau dacă este capabil). Nu vorbește cu el pentru că este un străin. Un fiu, însă, care își cunoaște bine tatăl și știe că tatăl său îl iubește profund, va cere liber tot ce-i dorește inima – sigur că, chiar dacă tatăl său spune nu, este pentru binele său.
Iisus ne învață să ne rugăm: „Tatăl nostru, care ești în ceruri” (Matei 6:9). Făcând acest lucru, El ne învață să recunoaștem în același timp legătura noastră familială strânsă cu Dumnezeu și superioritatea sa infinită față de noi. Recunoașterea celei dintâi ne învață să cerem cu o credință de copil. Recunoașterea celei de-a doua ne învață să cerem cu încrederea că Cel căruia îi cerem poate să ne dea ceea ce cerem.
Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este animată și devenită mai reală pentru noi prin rugăciune. Scriptura ne descoperă caracterul lui Dumnezeu și modul în care El acționează în funcție de acest caracter. Cu cât studiem mai mult Scriptura, cu atât descoperim mai multe despre cine este Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunile noastre trebuie să fie, de asemenea, însoțite de Scriptură și fundamentate în ea.
Principiul #3: Ne rugăm cu și din Scriptură
Atunci când David a implorat pe Dumnezeu, a făcut-o bazându-se pe cine s-a arătat a fi Dumnezeu de-a lungul Scripturii (de exemplu: „Întoarce-te, Doamne, și izbăvește-mă; mântuiește-mă pentru dragostea Ta nesfârșită”, Ps. 6:4). Noi nu numai că ne putem ruga ca David atunci când avem nevoie de eliberare, dar putem folosi cuvintele lui David ca fiind ale noastre. Avraam L-a implorat pe Dumnezeu să cruțe Ninive pe baza dreptății Sale (Gen. 18:22-25). Atunci când știm că cererea noastră este în concordanță cu un aspect al caracterului lui Dumnezeu, putem face și noi apel la el în rugăciunile noastre. Moise, atunci când L-a implorat pe Dumnezeu să cruțe pe Israel, i-a amintit lui Dumnezeu de gloria datorată numelui Său și de promisiunea de a fi credincios în relația de legământ cu israeliții (Exod 32:11-14). Putem, de asemenea, să-i adresăm lui Dumnezeu cereri bazate pe promisiunile pe care le-a făcut în Scriptură. Când Maria a fost copleșită de recunoștință, ea a oferit o rugăciune de laudă bazată pe cine este Dumnezeu și pe ceea ce a făcut pentru Israel și pentru ea (Luca 1:46-55). Când inimile noastre sunt pline de bucurie, putem folosi cuvintele ei (și altele asemănătoare în întreaga Scriptură) pentru a o exprima. Toți acești oameni știau ceea ce Dumnezeu descoperise despre El și apelau la ceea ce știau în rugăciunile lor. În esență, ei îi repetau lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu le spusese deja despre El însuși.
Când ne rugăm astfel, ne putem ruga cu îndrăzneală. Pentru că nu cerem pe baza meritelor sau a muncii noastre, ci pe baza promisiunilor lui Dumnezeu. Aceasta ia accentul de pe noi și îl pune pe Dumnezeu. Ne eliberează să folosim propriul Cuvânt al lui Dumnezeu chiar și atunci când nu mai avem cuvinte.
O remarcă finală
Cu toții ne rugăm în mod imperfect și cu siguranță ne rugăm pentru lucruri greșite sau o facem greșit. Acest lucru nu ar trebui în niciun caz să ne descurajeze să încercăm. Pentru că avem de partea noastră trei asigurări foarte mari. Iisus este Marele nostru Preot desăvârșit și plin de compasiune, care se bucură să mijlocească pentru noi; Duhul Sfânt ne ajută în mod constant în rugăciunile noastre (rugându-se chiar și atunci când noi nu putem); și Tatăl primește rugăciunile noastre de dragul lui Iisus (Evr. 4:15-16, Rom. 8:26-27, 1 Ioan 2:1). De aceea, dragă creștine, să ne rugăm. Ca niște prunci care învață să meargă, primii noștri pași pot fi șovăitori și ne putem împiedica adesea, dar putem fi siguri că Tatăl nostru ne va susține pe tot parcursul drumului.
Elisabeth Bloechl este membră a Bisericii Ortodoxe Prezbiteriene, femeie de serviciu și scriitoare în devenire. Locuiește în Indiana împreună cu soțul ei și cei doi copii.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 10 august 2022. Accesat 22 mai 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
Note
[i] John Calvin, Institutes of the Christian Religion, trad. Henry Beveridge (Grand Rapids, MI: WM. B. Eerdmans Press, 1997), III.10.9.
[ii] Calvin, III.10.8.
[iii] Ibidem, III.10.6.